Începutul anilor ’80 a fost marcat de o recrudescență fără precedent, în România, a performanțelorfeminine  la săritura în lungime. Protagoniste eram Anișoara Cușmir și cu mine. Performanțele din ziua de 1 august 1982 au putut fi prevăzute, cumva, dacă luam în calcul ce se întâmplase înainte. Recordul mondial era de 7,09 metri al Vilmei Bardauskiene, o rusoaică. Eu fusesem cu Anișoara Cușmir la un meci bilateral Ungaria – România, la Debrecen și sărisem acolo 7,05 metri, cu doar trei săptămâni înainte de Campionatele Naționale. Era clar că recordul mondial era în pericol. Anișoara sărise 7,01 metri, așa că, din rivalitatea asta sportivă dintre noi două a ieșit acest record mondial de 7,20 metri, care pentru mine e o amintire foarte frumoasă,  pe care o păstrez undeva într-o cutiuță a memoriei.

M-am născut pe 1 iunie 1952, adică de ziua copilului, la Roman. Zonă geografică care a dat atâtea nume mari în atletismul românesc, în special la aruncări. Am început cu Şcoala Sportivă Roman, pentru ca, ulterior, să fiu legitimată la Clubul Atletic Roman, C.A.U. Bucureşti, C.S.M. Craiova și Steaua Bucureşti. I-am avut pe „banca tehnică” pe antrenorii Olimpiu Constantinescu - Nehoi, Andrei Nagy și Ioan Sabău. Chiar dacă am început cu pentatlonul, m-am oprit la aruncările greutății și suliței. Am optat, într-un final, pentru cea dintâi. În „marea performanță” cel mai puternic adversar pentru mine a fost ploaia! Mai mult ca sigur, făcusem o psihoză vizavi de acest fenomen natural, atât de specific concursurilor atletice. Mai în glumă, mai în serios, unul dintre cei mai valoroși gazetari în domeniu, regretatul Romeo Vilara, avea o vorbă șugubeață: “Este secetă într-o anumită zonă, programați o întrecere de atletism și scăpați de problemă!”

Personalitate puternică, de-un optimism debordant, cochetă și prieten de nădejde, în același timp. Parafrazându-l pe Marin Sorescu, „pentru că toate acestea acestea trebuiau să poarte un nume, s-au numit Argentina Menis”. Vicecampioană olimpică, la Munchen, 1972. Jocurile Olimpice îndoliate, dar locul unde s-a dovedit că spiritul poate  învinge teroarea! Respectând conotația Olimpiadelor antice, adică momentul în care armele tac, singura luptă acceptată este cea din arene! Reprezentantă de frunte a școlii românești de aruncarea discului, care făcuse deja faimă prin Lia Manoliu, eleva regretatului antrenor Ioan Benga, Argentina a fost, la rândul ei, precursoarea unor alte atlete tricolore de excepție în această splendidă probă a forței și eleganței: Daniela Costian, Olimpia Cataramă, Florența Crăciunescu și Nicoleta Grasu. Aceasta respectând o ordine cronologică. Cu părere de rău, ne referim și la Argentina la „trecut”. A trecut în neființă în acest an (2023).

Au trebuit să treacă 28 de ani pentru ca ierarhia masculină din atletismul românesc să fie înnobilată. Mai exact, după bronzul sulițașului Gheorghe Megelea din 1976, triplusaltistul Marian Oprea s-a urcat pe cea de-a doua treaptă a podiumului de premiere la ceea ce nouă, europenilor, ne place s-o rememorăm drept „Olimpiada de Acasă”: Atena – 2004.  Pentru că atletismul a zburdat atât de firesc pe plaiurile natale, redobândindu-și, totodată, coroana de rege al tuturor sporturilor, în Stadionul antic din Olimpia, în cel de Marmoră, de la poalele „Acropolei”, ca să nu mai vorbesc de „ovalul magic” din „Spiridon Louis”. Iar grecii au dat o lecție de rafinament, cultură și bun simț lumii mai vechi sau mai noi.

Așa cum în lumina soarelui, argintul capătă strălucirea platinei, la fel a fost percepută în România medalia „Struțului”. Poreclă care i se trage încă din anii adolescenței.

Sportul, în general, iar atletismul, în special, au printre motoarele principale tradiţia, modelul. Creşterea se  face extrem de rar pe un sol gol, neîmbogăţit de performanţele unor campioni ce pot fi consideraţi baza a ceea ce numim progres, continuă augmentare. Evidenţa este       dată de exemple, iar în atletismul românesc trebuie să ne gândim la probele care ne-au adus, constant, satisfacţii, pornind de la săritura în înălţime, aruncarea discului, sărituri (lungime, triplusalt). În semifondul feminin, palmaresul de vârf a fost deschis de către Ileana Silai,  iar continuarea, una care ne face să visăm, cuprinde nume precum Natalia Andrei Mărăşescu, Maricica Puică, Doina Melinte, Fiţa Lovin, Violeta Beclea-Szekely, Maria Cioncan, Gabriela Szabo.

Maratoniștii, în general alergătorii de cursă lungă, au un  ritm de viață ciudat pentru mulți dintre oamenii obișnuiți. Se scoală dis de dimineață, în jurul orei cinci și se pun pe alergat pe    diferite coclauri. Pauza de masă și un mic somn de după- amiază, după care iarăși „bucăți”, masa de seară și un bine meritat somn. Un program monoton, într-o izolare la care  ne supunem de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Un fel de antrenament mental pentru „proba sacrificiului”, când ești tot singur, cu excepția momentelor în care, de pe bicicleta pe care rulează în paralel, antrenorul îți dă unele indicații. Uneori, la antrenamentele de zi cu zi, doar cei mai valoroși dintre noi avem parte și de vreun sparring partner.