Când eram copil, în Hudești, unde m-am născut (comună în județul Botoșani – n.n), mă visam balerină. De altfel, în clasa a treia, la Dorohoi, am participat la o selecție pentru gimnastică și balet. Am fost aleasă și urma să plec la Cluj, la Școala de balet, dar ai mei s-au opus. Au considerat că sunt prea mică să plec de acasă. În școala primară eram înnebunită după orele de educație fizică, desfășurate la Căminul Cultural, unde era o sală mai mare și vreo două saltele. Și acum mi le amintesc! Și uite așa, în timp, am ajuns la Liceul Economic din Bistrița, cu toate că nu m-am văzut niciodată în postura de contabilă. Iubeam prea mult mișcarea, alergarea… Primul meu antrenor a fost regretatul Ioan Zanca, tehnicianul cu „ochi de expert” care m-a selecționat după un cros.

Adaptarea la viața din Ardeal nu a fost deloc ușoară. În primul rând mâncarea nu era pe gustul meu, plus că mai stăteam și vreo 20 de fete în aceeași cameră. În fiecare dimineață se facea gimnastica de înviorare, pentru ca seara, de la 19,30, să fim obligate să urmărim Telejurnalul. De, viață de internat!

După câteva săptămâni la Bistrița, i-am sunat pe ai mei și le-am reproșat că m-au trimis la pușcărie, nu la școală. I-am rugat să vină să mă ia de acolo! Dar a trecut…la antrenamente era cel mai bine! La un moment dat, însă, s-a făcut un control, vezi Doamne, de ținută și am fost prinsă cu manichiura făcută! Nu era permis așa ceva, așa că am fost pedepsită. Interdicție trei săptămâni să merg la antrenamente. Mare tărășenie! A fost nevoie ca diriginta să intervină pe lângă director, să-i deschidă ochii că eu o să ajung, cu siguranță, o mare atletă. Doar așa a fost înduplecat și eu iertată.

La Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1990, am ratat „la mustață” finala de la 800 metri, dar, la Los Angeles, în 1984, am câștigat titlul suprem pe acea distanță, iar la 1500 metri am sosit a doua. Medalie de argint! Practic, din anul 1981 și până în 1993, am dominat autoritar top-ul mondial.

Îmi amintesc ca și acum și mă trece un fior rece pe spate că era să nu ajung la Los Angeles. Cum era în acele vremuri, cineva de bine a șoptit cuiva important că, vezi Doamne, aș intenționa să rămân în Statele Unite ale Americii. Nici vorbă, numai că atât eu, cât și soțul meu (Dorin Melinte, regretatul ei antrenor – n.n) am stat cu inima cât un purice. Erau anii în care și pe scara avionului te simțeai în nesiguranță, că poate cineva a turnat unde trebuie ceva despre tine! Bineînțeles, la baza informațiilor „de bine”, care de cele mai multe ori erau false, stăteau invidia, frustrarea unora cu dosar beton că nu performează și alte răutăți de acest gen. Și atunci, harș, te trezeai cu o informare!

Dar cea mai uimitoare întâmplare s-a consumat în data de 9 februarie 1990, la concursul indoor de la New York, „East Rutherford”. Două într-una, cum s-ar zice, am bătut în aceeași cursă două recorduri mondiale. Concursul s-a terminat noaptea târziu și pe mine m-au luat, după festivitatea de premiere, la controlul anti doping. Am ajuns la hotel pe la două, iar de dimineață aveam zbor spre Los Angeles. Abia în avion am citit în New York Times că, de fapt, în acea cursă bătusem două recorduri ale lumii. Unul pe milă (1609,3 metri – 4:17,14), dar și pe 1500 metri. Se cronometrase și pe distanța intermediară! Aveam și o superstiție…când cu o noapte înainte visam că am pierdut ceva de aur, a doua zi câștigam sigur! Asta visasem înaintea victoriei din New York!