Din 1988 și până în 2004, am parcurs mai bine de o sută de mii de kilometri. Nu le mai știu numărul! Peste toți au rămas cele 21 de medalii de aur de la Europene, Mondiale și Jocuri Olimpice. Și, am zice noi, o filosofie de învingător!

Cu toate că am fost „plămădită” de Dumnezeu să alerg, nu mi-a picat nimic din cer, pe lângă talentul pe care mi l-a dat Divinitatea, am muncit enorm. Am fost o sportivă de multe ori invidiată, dar, în viață, ca să reușești, trebuie, în primul rând, să-ți placă ceea ce faci. După care obligatoriu este să muncești, ca să-ți pui în valoare talentul. În plus, repet, e necesar acel destin deasupra capului și noroc. În sport, poți să ai talent nemăsurat, dar să nu ai noroc! Parcursul unui mare campion nu este niciodată linear. Sunt suișuri, coborâșuri, satisafcții nemăsurate și deziluzii…cupe amare sorbite până la capăt, pe nerăsuflate.

Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996) stau mărturie că, uneori, oricât de bine ești pregătit, acel minuscul ceva poate interveni și să-ți dea planurile peste cap. Eram prea sigură pe mine și desi am plecat cu cel mai bun timp la 5000 metri, am ratat calificarea în finală. Am plecat de parcă mergeam la antrenament. Efectiv, nu mă puteam concentra. Am început să plâng, îmi părea rău, nu eram eu, nu-mi simțeam picioarele pe pistă. Se adunase prea multă tensiune, prea multe emoții, iar faptul că timp de mai multe zile nu am avut în timpane decât că trebuie să iau medalie, totul a avut efect de bumerang. Am avut, totuși, puterea să mă ridic și să continui. Cu toate că am simțit că mi s-a prăbușit cerul pe cap. După eșecul de la 5000 metri, o persoană din delegația noastră mi-a spus că ar fi mai bine să nu iau startul la 1500 metri. Eu, însă, vroiam din tot sufletul să arăt că pot urca pe podium! Am trecut cu bine de calificări și a venit finala. M-am clasat a doua, cu toate că pe ultimii 120 de metri aveam impresia că o să câștig. Dar Masterkova a fost într-o formă extraordinară la Atlanta și a avut un finiș mai puternic decât al meu! Am trecut de la agonie la extaz. Lacrimile mi-au brăzdat obrajii după cursă. Am ajuns în genunchi, și am mulțumit cerului. A fost o decătușare greu de exprimat în cuvinte. Există o fotografie în acest sens… A fost singura medalie pentru atletismul românesc la „Jocurile Olimpice ale Centenarului!”

Așteptată cu sufletul la gură de ani buni, prima medalie de aur la Campionatele Mondiale în aer liber a fost „depozitată” în tezaurul atletic neaoș tot de către mine. La 5000 metri, la Atena, în 1997. Acolo a fost o explozie de bucurie, satisfacție! Succesul te schimbă vrei nu vrei. Important este să rămâi cu picioarele pe pământ, să știi cum să gestionezi victoria, faima! Anul 1999 a fost cel mai bun. Am câștigat tot ce se putea: Golden League, triplă campioană mondială, de două ori în sală, la Maebashi și odată în aer liber, la Sevilla. Drept pentru care am fost desemnată cea mai bună atletă a lumii. Normal și a Europei!

Îmi amintesc că, premergător Jocurilor de la Sydney, am intrat în panică. Cu numai o lună înainte aveam sezația că nu sunt pregătită îndeajuns. Însă, după câteva zile de odihnă, am văzut totul cu alți ochi. La Sydney am câștigat aurul la 5000 metri. Și cursa de la 1500 metri a fost a mea. Din păcate, un nefericit incident m-a trimis pe a treia treaptă a podiumului de premiere. Cu un tur înainte de finiș am fost implicată într-o busculadă. Am rămas cu aproximativ 10 metri în spate. Am pierdut contactul cu plutonul și cu toate că am recuperat „mâncând metru după metru”, nu a fost de ajuns pentru un nou titlu. Mărturisesc că nu aș fi putut realiza toate acestea fără Zsolt Gyongyossy, antrenorul și  soțul meu. Foarte multe lucruri am învățat de la el. Persoana care sunt astăzi îi datorează în mare măsură și lui. Mintea creatoare este antrenorul care știe să-ți pună în valoare talentul.