Detalii

Accesări: 3034

Când, în anul 1972, nu am fost selecționată în echipa olimpică pentru Munchen, m-am dus la Puică (regretatul Ion Puică, antrenor și soț – n.n) și i-am spus: vreau să ajung și eu acolo! El m-a avertizat că o să fie foarte greu, că nu o să mai avem Sărbători. Paște, Crăciun, zile de naștere, onomastice! Nu o să mai știm de rude. Nici de prieteni. Îmi doream, însă, atât de mult să alerg în lumina reflectoarelor, încât nimic nu a mai contat. Așa a început totul pentru mine. Jurnaliștii îmi spuneau pe atunci  minunea blondă. Dar nu am fost eu așa minune de la bun început. Drumul a fost al naibii de greu! La Montreal, în 1976, am sosit a 16-cea, peste patru ani, la Moscova, eram pe locul șase. Au mai trecut patru ani și la Los Angeles, am câștigat nu una, ci două medalii! Una de aur, la 3000 metri și alta de bronz, la 1500 metri.

Citește mai mult: Maricica Puică a blocat trenul în vamă

Detalii

Accesări: 2414

Din 1988 și până în 2004, am parcurs mai bine de o sută de mii de kilometri. Nu le mai știu numărul! Peste toți au rămas cele 21 de medalii de aur de la Europene, Mondiale și Jocuri Olimpice. Și, am zice noi, o filosofie de învingător!

Cu toate că am fost „plămădită” de Dumnezeu să alerg, nu mi-a picat nimic din cer, pe lângă talentul pe care mi l-a dat Divinitatea, am muncit enorm. Am fost o sportivă de multe ori invidiată, dar, în viață, ca să reușești, trebuie, în primul rând, să-ți placă ceea ce faci. După care obligatoriu este să muncești, ca să-ți pui în valoare talentul. În plus, repet, e necesar acel destin deasupra capului și noroc. În sport, poți să ai talent nemăsurat, dar să nu ai noroc! Parcursul unui mare campion nu este niciodată linear. Sunt suișuri, coborâșuri, satisafcții nemăsurate și deziluzii…cupe amare sorbite până la capăt, pe nerăsuflate.

Citește mai mult: Gabriela Szabo, între Atlanta și Sydney, primul aur mondial pentru atletismul românesc

Detalii

Accesări: 2585

Am participat la prima mea competiție atletică în 1957, cu ocazia unui cros interșcolar. Pe care l-am câștigat! Prima victorie a coincis cu selecționarea mea în cadrul secției de atletism a clubului „Flamura Roșie”. Cu toate că mă pregăteam pentru cursele de semifond cu antrenorul Ion Vintilă, dintr-o joacă, am ajuns la proba care mi-a adus celebritatea.

Mă antrenam pe Stadionul Tineretului (actual Iolanda Balaș Soter – n.n), unde mă pregăteam pentru 800 metri. Atunci le-am văzut la lucru pe săritoarele din acea vreme, Maria Florescu și Sanda Grosu. Ca un copil, cu toate că aveam 17 ani, am încercat să le imit. A fost o surpriză pentru ele…m-au sfătuit să particip la un concurs care urma să se desfășoare la finalul acelei săptămâni. Am concurat, am câștigat și am renunțat la 800 metri, pentru lungime!

Citește mai mult: VIORICA VISCOPOLEANU,  „DOAMNA METRONOM”

Detalii

Accesări: 2874

Fosta vicecampionană olimpică la săritura în înălţime, Alina Astafei, a trăit o adevărată dramă. Născută într-o familie cu mari tradiții sportive, tatăl, un valoros săritor cu prăjina, Alina și-a pierdut fratele, rugbist, la Revoluție! „Când am văzut că nu e găsit nici un vinovat, mi-am dat seama că Petre, a murit degeaba! M-am stabilit din '93 în Germania, la Stuttgart. Durerea te macină, până când ajungi să-ţi spui: nu mai e nimic de făcut. Aşa am plecat. Îmi era teamă. Dacă se repetau lucrurile? Copiii mei să sfârşească la fel ca Petre? N-aş fi suportat asta!”

Medaliată cu argint la Jocurile din anul 1992, de la Barcelona, Galina Astafei  a fost prima junioară din lume care a trecut peste ștacheta ridicată la 2,00 metri. Performanță reușită la Mondialele de juniori 1, de la Sudbury (Canada),  din 1988, rezultat cu care a câștigat titlul. De altfel, este evenimentul de care se leagă o întâmplare inedită, povestită pe îndelete de către Constantin Dumitrescu, regretatul antrenor care a dus-o pe frumoasa atletă în elita internațională.

Citește mai mult: Galina Astafei, orbecăind prin pădurea din Sudbury

Detalii

Accesări: 1871

Am trăit o experiență inedită chiar la începutul carierei mele „presărată” cu cinci medalii mondiale, trei europene și cea olimpică de argint. Eram chiar la începutul activității mele competiționale,   nu-mi mai aduc aminte prea bine, prin ’80 sau ’81. Urma  să particip la Campionatul Național de cros, întrecere  desfășurată la Alba Iulia. În seara dinaintea concursului, am   avut un vis care m-a marcat. Practic, mi s-au arătat locurile pe care urmam să mă clasez eu, dar și două dintre coechipierele mele. Ca și poziția pe care o să vină team-ul nostru. Erau niște mese pe care erau așezate cele trei medalii. Am trecut de bronz, m-am dus spre aur, dar am revenit spre cea  pe care se odihnea medalia de argint. Echipa am văzut-o pe locul întâi, în timp ce colegele mele Viorica Stanciu și Olimpia Presteniuc au avut în dreptul lor pozițiile pe care  urmau să le ocupe la finalul cursei. De dimineață, mă  simțeam mai ceva ca mama Omida, și le-am descris tuturor  visul. La început, nimeni nu m-a luat prea mult în seamă,  dar după ce s-a adeverit fiecare detaliu, toată lumea a rămas  ca la dentist. Culmea este că, de atunci, nu mi s-a mai în tâmplat, chiar dacă, ulterior, fetele mă întrebau curioase ce-am mai visat!  

Citește mai mult: Violeta Beclea Szekely, după 20 de ani

Detalii

Accesări: 2082

Prima parte a titlului nu mai trebuie explicat, se pot privi pozele vremii, dar a doua, mi-a venit în minte după ancheta  de-a dreptul „detectivistică” pe care am întreprins-o pentru  a afla ceva povești din biografia acestei mari atlete românce, prima sprinteră, este adevărat, de garduri, care a onorat culorile ţării la marile competiţii - argint la 100 metri garduri la Jocurile  Olimpice de la Munchen, în 1972, argint la 60 metri garduri la Europenele de sală din 1973, bronz la lungime, tot în sală,  un an mai târziu. A mai avut ca probe de bază pe cele de 100 de metri,  200 de metri, pentatlon, cu 45 selecţii în echipa naţională, dintre care trei la Jocurile Olimpice.

Citește mai mult: Valeria Bufanu, frumoasa și detectivii