Stiri Recente

Mihaela Peneș, cea mai tânără campioană olimpică din istoria atletismului românesc

Surprizele dau sarea și piperul marilor competiții sportive. Unul dintre cele mai neașteptate rezultate din istoria atletismului românesc a fost punctat, cu vârful suliței, în 1964, la Jocurile de la Tokyo, de către o ilustră necunoscută, de numai 17 ani. Debutantă într-o asemenea întrecere! Nimeni alta, decât Mihaela Peneș, care a devenit, atunci, cea mai tânără campioană olimpică tricoloră.

Calculele hârtiei o dădeau drept favorită pe Elvira Ozolina, liderul de la Roma, deținătoarea recordului mondial. Dar, cum socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târgul nipon, finala avea să aibă un deznodământ incredibil!

Cu puțin timp înaintea plecării spre Țara Soarelui Răsare, o adoloscentă îi promitea mamei sale: „eu nu merg numai să particip, eu merg să câștig medalia de aur!”. Iar Mihaela Peneș și-a respectat jurământul, împlinindu-și la Tokyo cel mai frumos vis. „Când visezi la ceva trei ani și îți dorești extraordinar de mult ca visul să se împlinească, este un motiv de bucurie absolut!”, mărturisea, după multe decenii, copilul de aur al atletismului românesc, așa cum a fost supranumită.

„Eu nu merg numai să particip, eu merg să câștig medalia de aur!”.

Mihaela Peneș venise la Tokyo cu un record personal de 55,38 m, dar, în calificări, prima ei aruncare a măsurat numai 43,00 m, sub semnul emoțiilor. Simțea că-i fuge pământul de sub picioare și, cu un ultim efort, și-a jucat șansa cu o aruncare de 51,19 m. Au urmat ore de tensiune, încrâncenare, dar și de speranță. Că doar făcuse acasă o promisiune. Care trebuia respectată! A fost un moment în care, prin fața ochilor, i s-au developat pe repede înainte anii copilăriei. Provenea dintr-o familie de sportivi, mama fusese campioană națională la gimnastică în anii 30, ratând Jocurile Olimpice din 1940 programate, dar anulate, culmea, tot la Tokyo, din cauza războiului, iar tatăl său era un împătimit al motociclismului.

„Mama m-a încurajat întotdeauna. Încă de la început, mi-a zis că sulița este proba care mi se potrivește. Este spectaculoasă, destul de războinică, fiind convinsă că așa o să cunosc consacrarea”.

Cu toate că însăși calificarea în finală era o super performanță pentru o atletă atât de tânără, într-o probă în care maturitatea, anii de antrenament au un cuvânt greu de spus, Mihaela nu a fost nicidecum intimidată, chiar dacă a intrat prima în concurs. „După calificări, în drumul spre hotel, vorbeam cu mine și imi spuneam: Mihaela ești singură, foarte singură într-un stadion cu 70.000 de spectatori. Trebuie să te descurci, să-ți găsești forțele interioare să faci față așteptărilor. Așa că, în aceeași după amiază, m-am întors extrem de liniștită pe stadion. Eram convinsă că voi câștiga medalia de aur!”.

Tinerețea, entuziasmul, dorința Mihaelei s-au combinat miraculous, iar, la prima aruncare din finală, sulița a zburat ca o rachetă și s-a oprit la 60,54 m. O performanță care le-a luat aerul Ozolinei și celorlalte adversare. „Abia după concurs am realizat că obținusem ceea ce mi-am dorit, chiar dacă nu simțeam realmente semnificația unei medalii de aur. Parcă eram în transă. De altfel, mult timp am plutit, aveam sezația că sunt deasupra tuturor”.

„Abia după concurs am realizat că obținusem ceea ce mi-am dorit, chiar dacă nu simțeam realmente semnificația unei medalii de aur. Parcă eram în transă. De altfel, mult timp am plutit, aveam sezația că sunt deasupra tuturor”.

Evident, după această incredibilă izbândă au apărut cârcotașii: că Mihaela a avut parte de o pală de vânt favorabilă, că a avut şansă. Realitatea a ținut să-i readucă pe pamânt: a 21 de ani, Mihaela Peneş cucerea la Ciudad de Mexico (JO 1968) medalia de argint, confirmând, tot ca extrem de tânără concurentă într-o probă a maturităţii depline, valoarea extraordinară a unui caracter care a ştiut să se mobilizeze în marile momente ale vieţii sale sportive.