Maricica Puică, atleta care blochează trenul în vamă

„Când, în anul 1972, nu am fost selecționată în echipa olimpică pentru Munchen, m-am dus la Puică (regretatul Ion Puică, antrenorul devenit, ulterior, soț – n.n) și i-am spus: vreau să ajung și eu acolo! El m-a avertizat că o să fie foarte greu, că nu o să mai avem Sărbători. Paște, Crăciun, zile de naștere, onomastice! Nu o să mai știm de rude. Nici de prieteni. Îmi doream, însă, atât de mult să alerg în lumina reflectoarelor, încât nimic nu a mai contat”.

Așa a început totul pentru Maricica Puică, „minunea blondă”, așa cum a fost supranumită. Și, dacă la Montreal, în 1976, a sosit a 16-cea, peste patru ani, la Moscova, era pe locul șase. Au mai trecut patru ani și la Los Angeles, a câștigat nu una, ci două medalii! Una de aur, la 3000 m, și una de bronz, la 1500 m.

„Eram în cursa de 3000 m când Mary Decker a căzut. Culmea, m-a bătut gândul să o ridic, dar în clipa următoare m-am gândit că dacă ies de pe pistă s-ar putea să mă descalifice. Totul a durat o fracțiune de secundă. Și acum mi se face pielea de găină când realizez ce se putea întâmpla. Au existat cazuri în trecut, acasă puteam fi considerată trădătoare. Și prin ce emoții am putut trece este greu de înțeles…Cu vreo două zile înaintea finalei aceleia de aur, nu am mai putut mânca decât pepene roșu cu pâine. Cred că oboseala și stresul erau de vină! După ce am învins, am mers la controlul anti-doping. Am rămas acolo până târziu, în noapte! Eram așa de deshidratată și sfârșită de puteri, încât mult timp nu am fost în stare să dau proba de urină! Doar după o grămadă de sticle de apă am reușit să trec de acest hop! Ajunsă în sat, la ora două noaptea, șeful delegației m-a anunțat că la ora șapte fix să fiu pregătită pentru un interviu la radio”, mărturisește și acum, cuprinsă de nostalgie,  Maricica. Șirul amintirilor curge firesc: „Pe vremea aceea nu se ținea cont de nimic. De oboseală, de nevoia de odihnă, dar, mai ales, că în acea zi aveam programată și finala de la 1500 m. Am dormit vreo trei-patru ore și m-am trezit cu o durere cumplită de ficat. Regretatul doctor Drăgan mi-a zis că nu poate să-mi dea nimic, pentru că ar putea ieși ceva rău la controlul anti-doping. Am luat startul cu gândul că dacă mi se face rău, să abandonez…nu a fost cazul, dar am greșit tactic”. Maricica povestește că a stat tot timpul în expectativă și abia pe final a declanșat atacul. Nu a mai avut însă vlagă și nu a prins decât a treia poziție.

Eram în cursa de 3000 m când Mary Decker a căzut. Culmea, m-a bătut gândul să o ridic, dar în clipa următoare m-am gândit că dacă ies de pe pistă s-ar putea să mă descalifice

„Minunea blondă” devenise deja vedetă și chestia asta îi făcea, normal, plăcere, având în vedere cât de sinuos și greu a fost drumul ei spre marea performanță. Dar, o întâmplare în acest sens i-a rămas adânc întipărită în memorie: „ Eram prin 81. Veneam acasă de la o Balcaniadă din Iugoslavia. Cu trenul, firește. În acele vremuri nu aveam parte de avioane etc. Era noapte și dormeam. La un moment dat, vine Puică și-mi zice că dacă nu mă trezesc , nu mai plecăm din graniță. Buimacă, nici nu am realizat prea bine sensul vorbelor. A mai durat ceva până m-am dezmeticit. Eram la graniță, iar vameșii făcuseră deja coadă să le dau autografe. Așa că, dacă vroiam să se urnească trenul, era musai să stau în capul oaselor și să le zâmbesc! Păi, bine, doamna Maricica, să veniți aici și noi să nu vă puteam vedea? Avem și noi copii, neveste, ne-om lăuda și noi că v-am cunoscut personal!”, a râs Maricica rememorând acel moment unic.