Interviu cu Viorica Viscopoleanu la 80 de ani: „Am sărit din prima 6,82 metri. A fost ceva incredibil când am văzut tabela!”

Medaliată cu aur în proba de săritură în lungime la Jocurile Olimpice din 1968 (Mexico City), Viorica Viscopoleanu împlinește azi, 8 august 2019, frumoasa vârstă de 80 de ani!

Viorica Viscopoleanu a fost descoperită de antrenorul Ion Vintilă, dar notorietatea în atletism, la săritura în lungime, a cunoscut-o la clubul Steaua, unde a fost pregatită de antrenorul emerit Ion Soter. Anul de glorie al carierei sale a fost 1968, când a cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice din Mexico City cu un nou record mondial, olimpic, european și balcanic.

Azi, cu ocazia zilei de naștere, Federația Română de Atletism îi transmite multă sănătate, fericire și un sincer și călduros „La Mulți Ani”!

Acum, la ceas aniversar, site-ul Federației Române de Atletism vă prezintă un interviu special cu marea campioană a atletismului românesc.

Povestea vieții dumneavoastră a fost tare grea… Ați avut un destin greu încercat! V-ați născut pe 8 august 1939, în localitatea Bănila, pe Siret. În câțiva ani, familia a hotărât să plecați de acolo și să vă mutați în București… Tatăl a fost plecat în război, mama a decedat când aveați doar 5 ani…
E așa de greu să își aduci aminte de zilele respective și de anii de atunci. M-au crescut bunicii pentru că mama a decedat când aveam 5 ani. A început Războiul. Ni s-a spus să ne refugiem că se va termina repede și apoi vom putea reveni acasă. Dar nu s-a întâmplat lucrul acesta. Am trecut prin multe peripeții. Avioanele bombardau tot, iar eu cu bunicii am plecat spre București cu o căruță trasă de un cal. Am trăit momente care în zilele noastre sunt greu de închipuit.

În școală ați practicat gimnastică și volei. Cum ați ajuns la atletism?
Îmi plăceau foarte mult voleiul și gimnastica, dar într-o zi a venit în clasa noastră profesoara de sport care ne-a întrebat cine dorește să se înscrie la Crosul de 1 Mai. M-am înscris, am participat și chiar am câștigat crosul acela. Acolo am fost remarcată de un antrenor de atletism, care m-a chemat la dânsul. O scurtă perioadă am făcut gimnastică, volei și atletism, dar în cele din urmă am rămas cu cel din urmă.

La JO Tokyo 1964 ați ocupat locul 5, după o întâmplare ciudată și o decizie care va privat de o medalie…
Țin minte perfect acea zi, acel moment. Am bătut pe prag și am efectuat o săritură foarte, foarte bună. Au venit însă imediat arbitrii internaționali și au spus că este o săritură depășită. Atunci pista era de zgură, nu sintetică. Zgura era foarte umedă și de pe pantoful de atletism a căzut direct pe plastelină. S-a considerat că a fost o săritură depășită și așa am pierdut o medalie.

După Tokyo ați dorit să renunțați. De ce?
Eram foarte supărată din cauza a ceea ce s-a întâmplat acolo. Am început să plâng și îmi repetam că nu mai vreau să fac sport. Auzind că vreau să mă las, domnul Ioan Soter m-a chemat la dânsul și după o lungă discuție m-a convins să nu renunț și să mă mut la clubul Steaua București.

Ați continuat cu atletismul, iar la 29 de ani, în Mexico 1968, la Jocurile Olimpice, ați luat aurul cu o săritură ce a reprezentat, la acea vreme, un nou record mondial, olimpic, european. Cum a fost acel concurs?
Am amintiri foarte frumoase din Mexico. Toată pregătirea a decurs foarte bine, iar cu o săptămână înainte de întrecere am făcut un preconcurs, cu toate etapele: calificări, finală. În calificări am simțit o durere la piciorul de bătaie. M-am oprit și am început să plâng. M-am gândit că am muncit patru ani degeaba. Am mers în satul olimpic, unde l-am întâlnit pe fostul voleibalist Cherebețiu, care era medic. El m-a dus prin toate cabinetele puse la dispoziție de organizatori, am făcut tratamente și mi-am revenit cât de cât pentru a putea concura. Înainte de probă am discutat cu Ioan Soter și am făcut un plan: trebuia să sar foarte bine din prima, pentru a nu risca o recidivă la piciorul drept. Am intrat pe pistă foarte decisă, concentrată și am sărit din prima 6,82 metri. A fost ceva incredibil când am văzut tabela!

Ce sentiment v-a încercat când erați pe prima treaptă a podiumului?
A fost o bucurie maximă. Ceva sublim, de nedescris. Am fost tare mândră că un stadion întreg ascultă imnul României.

Cum a fost momentul retragerii din atletism?
Parcă am în fața ochilor momentul. Eram pe Stadionul Republicii și a venit foarte multă lume. Oficiali, sportivi, colegi, antrenori. Cu toții au fost acolo pentru mine. A fost ceva deosebit. Au fost multe regrete în acea zi, dar a trebuit să o fac.

Ați fost și o antrenoare de excepție. Care sunt sportivii alături de care ați lucrat cu cel mai mare drag?
Am avut mulți sportivi buni și foarte buni de-a lungul anilor. Monica Iagăr, care făcea înălțime, a fost una dintre sportivele de excepție. Poate vă întrebați cum de am antrenat înălțimiste. Am făcut-o pentru că eu mă pregăteam cu Iolanda și știu tot ceea ce trebuia să facă un sportiv într-o asemenea probă. Eram atentă la tot ceea ce spune domnul Soter și așa am „furat” meserie.

Baremul pentru JO Tokyo 2020, în proba de lungime, este 6,82, exact cât ați sărit dumneavoastră în Mexico.
Vremurile s-au schimbat mult în atletism. Acum se sare în alte condiții și mult mai mult decât atunci când eram eu sportivă. M-aș bucura ca o sportivă din țara noastră să urce pe podium la Tokyo, anul viitor.

Ați împlinit o frumoasă vârstă. Ce vă doriți?
Îmi doresc să fiu sănătoasă alături de familie și de toți cei dragi mie.